regie: Ovidiu Lazăr
scenografie: Anda Pop
traducere: Vlad Russo și Vlad Zografi
foto: Iulian Ursachi
„Și vine o zi (neagră, gri, oricum nu bună), când ne săturăm de tot ce avem și fugim în lume. Evadăm din banalul cotidian. Ne eliberăm de tot ce pare convențional, putred și mocirlos. Ne aruncăm frenetic în amăgiri luxuriante și ne topim până la uitarea de sine în iluzii multicolore. Credem că ne trăim viața așa cum vrem, când, de fapt, viața ne trăiește pe noi. Ne încalecă, ne ocupă, ne devorează. Oameni, întâmplări, obsesii devorante, circumstanțe, iubiri de carton, peisaje de pierzanie ne înghit de-a valma gândurile, sentimentele, dorințele, trăirile și ne duc departe, tot mai departe, de ceea ce suntem. Apoi, brusc, obosim. De prea mult, de prea gol, de prea pustiu... Urlă vidul în noi și suntem incapabili să-l domolim. Sau să-l curmăm. Sau, pur și simplu, să-l recunoaștem. Ce e de făcut?... Obosiți, destrămați, rătăciți, îl invocăm pe Dumnezeu. Îl ostracizăm. Îl implorăm. Îl căutăm, neștiind unde este. Credința a mai rămas cât un pumn de cenușă pe care o împrăștiem respirând. Am uitat să ne rugăm. Nu mai știm cum se face.”
Ovidiu Lazăr